Glosar

A

Abanos

Abanosul este un lemn prețios din familia Ebenaceae care crește în țări tropicale precum India, Sri Lanka, Indonezia și câteva țări din Africa. Anumite specii au o culoare negru intens, altele au dungi maro deschis pe fibra lemnului negru, câteodată chiar și nuanțe de alb-crem. Abanosul este cel mai dens lemn existent, de aceea se pretează la o sculptura foarte detaliată și precisă, fiind și singura specie de lemn care se scufundă în apă.

Cuvântul abanos, ébène în franceza, ebony în engleza derivă din egipteana veche hbny, via greaca veche ἔβενος (ébenos). Este un lemn folosit și apreciat încă din antichitate, datorită texturii și culorii deosebite. În mormintele faraonilor din Egiptul Antic s-au găsit diverse obiecte sculptate din acest lemn nobil. Vechii regi ai Indiei îl foloseau pentru sceptre și statuete. Deoarece se presupunea ca abanosul anihilează efectul oricărei otrăvi, recipientele de băut erau din abanos. În scrierile sale, Herodot menționează că etiopienii trimiteau Persiei, o dată la trei ani, un tribut de 200 de bușteni de abanos.

Astăzi se lucrează în abanos obiecte mici de tipul anumitor instrumente muzicale, clape de pian, piese negre de șah, statuete mici, dar și bijuterii la care, pentru a-i pune în valoare și mai bine fibra prețioasă, abanosul este montat de multe ori în argint.

Abanosul este un lemn pretențios, care nu reacționează bine la schimbări bruște de temperatură și umiditate, lucru de care e bine să țineți cont atunci când purtați o bijuterie de abanos.

Ajurare

Tehnică de lucru a metalului folosită și în bijuterie, prin care se obține un ornament perforat cu ajutorul daltei și ciocanului. La final, obiectul este pilit și finisat. Rezultatul poate fi foarte spectaculos, bijuteria având zone prin care trece lumina și care creează un efect deosebit.

Amuletă

Amuleta este un obiect înzestrat cu puteri magice, purtătorul ei este protejat de pericole și este ferit de deochi. Talismanul este tot un fel de amuletă, însă, în timp ce amuleta este cel mai adesea un obiect cu proprietăți intrinseci, adică are același efect indiferent de purtător, cum este mâna Fatimei, talismanul trebuie „încărcat” cu o semnificație magică de către persoana care l-a ales și nu este general valabil, ci funcționează doar pentru acea persoană, cu un scop precis. O bijuterie primită cadou sau moștenită poate deveni un talisman, chiar și un obiect găsit poate fi talisman, atâta timp cat purtătorul îl consacră unui anumit scop. Actul consacrării este cel care-i dă talismanului puterea. Amuletele, ca și talismanele, sunt purtate în permanență și, în mod ideal, cat mai aproape de piele.

Cuvântul amuletă vine din latinescul amuletum care înseamnă „obiect care protejează de pericole”, în timp ce talisman vine din arabă, tilasm, și poate fi tradus ca „inițiere în magie”.

De cele mai multe ori, amuletele și talismanele au și un rol estetic, împodobindu-și purtătorul, însă funcția lor primordială este una de protecție. Oamenii au crezut dintotdeauna în existența puterilor supranaturale, de aceea amuletele au fost și sunt și astăzi populare în toate culturile. În lumea islamică predomină mâna Fatimei și ochiul magic, în Europa, firul roșu și crucifixele, iar în Orientul Îndepărtat găsim mai ales un recipient (cutiuță) care conține un mesaj, o rugăciune sau o mantra.


înapoi la index   ↑
 

B

Berber

Berberii sunt un grup etnic indigen din nordul Africii, convertit la Islam în secolul VII, în urma expedițiilor militare arabe. Arabizarea și islamizarea populației berbere a fost un proces complicat și de durată și, deși astăzi toți berberii cunosc limba arabă și sunt musulmani, ei nu se identifică totuși cu arabii și își păstrează un simț al comunității, limba, tradițiile și obiceiurile lor. Berberii se împart în mai multe grupuri distincte, în funcție de limba vorbită, fiind cunoscute în jur de 300 de dialecte.

Comunitățile berbere tind să se concentreze în zone mai puțin accesibile, în general în munții sau în zonele deșertice din Maroc, Algeria, Tunisia, Libia și Egipt. Cei mai cunoscuți, dar și cei mai atipici berberi sunt tuaregii, care trăiesc în deșertul din Mali, Mauritania și Niger.

Bhairava

În mitologia hindusă, Bhairava este o manifestare a zeului Shiva, una din cele mai importante zeități din Rajasthan, Tamil Nadu și Nepal, venerat deopotrivă de hinduși, budiști și jainiști. Bhairava este un zeu războinic, care poartă mai multe arme în cele 4 mâini ale sale și are ca vehicul divin un câine (Shvan).

Bhairava este venerat de triburile de vânători și luptători Bhil, considerați în trecut cei mai buni arcași din India. Triburile Bhil sunt menționate în epopeile Ramayana și Mahabharata. Bhairava este adesea reprezentat în amuletele din Rajasthan, în vestul Indiei.

Bijuterii berbere

Bijuteriile berbere există în forma pe care o știm astăzi de câteva secole, mai exact din secolul XVI. În secolele XV și XVI, mai multe valuri de emigranți evrei se refugiau în nordul Africii, izgoniți de inchiziția spaniolă. Evreii, mari maeștri în prelucrarea metalelor prețioase, au adus cu ei pe pământ african expertiza și tehnicile lor tradiționale și s-au stabilit în zone populate de berberi din tot Magrebul. Marea lor majoritate a rămas în Maroc, dar s-au format comunități importante și în Algeria, Libia, Tunisia și, în număr foarte mic, în Egipt. În timp, expertiza artizanilor evrei a dat naștere, în contextul local al artei islamice și al culturii berbere, unui stil unic, numit generic „bijuterii berbere”, și unei bresle de artizani foarte inventive și productive, care a creat minunate obiecte de podoabă pentru femeile berbere timp de câteva secole.

Este clară preferința berberilor pentru argint și pentru anumite piese, în special fibule și brățări, dar și pentru câteva tehnici de lucru – email, filigran, cizelură, niel. De asemenea, toate bijuteriile, indiferent de zonă, au o simbolistică comună, adânc înrădăcinată în islam, dar și în cultura berberă preislamică. În timp, în fiecare țară în care s-a format o breaslă a bijutierilor, aceasta s-a specializat pe anumite direcții și tehnici, însă, în mare, stilul berber s-a păstrat peste tot. Această unitate în diversitate a plasat modelele berbere pe harta lumii și a făcut ca, începând cu secolul XX, bijuteriile berbere să fie apreciate și dorite de colecționari de pretutindeni, ajungând să fie expuse în muzee de prestigiu din întreaga lume. În anii 50, odată cu înființarea statului Israel, evreii din nordul Africii au emigrat, astăzi tradiția fiind dusă mai departe exclusiv de artizanii berberi.

Bijuterii etnice

Un grup etnic este un grup de oameni cu o limbă și o cultură comună. Bijuteriile etnice sunt bijuteriile femeilor care aparțin unui grup etnic și care fac parte din costumul lor tradițional. Bijuteriile au în primul rând rolul de a reflecta apartenența la comunitate a purtătoarei, o femeie dintr-un trib fiind recunoscută de membrii altui trib după bijuteriile pe care le poartă. A doua funcție a bijuteriilor este una de investiție și de afirmare a unui statut social. Pe lângă cantitatea de bijuterii pe care le poartă o femeie, este frapantă și dimensiunea acestora. După standardele europene, acestea par a fi mai degrabă obiecte decorative, decât bijuterii. În Maroc, de exemplu, există fibule care cântăresc și un kilogram, iar în India o brățară de picior cântărește adesea 500-600 de grame. Bijuteriile opulente, pe lângă afirmarea statutului, reprezintă și o investiție pe care familia o face în vremuri de prosperitate și care în vremuri dificile se transforma în bani, respectiv hrană pentru întreaga familie. Există și un proverb berber care spune „brățările grele sunt făcute pentru vremuri grele”.

O altă valoare a bijuteriilor etnice, poate cea mai importanta dintre toate, se leagă de superstițiile grupului, și de aceea toate bijuteriile sunt considerate amulete sau talismane. Rolul bijuteriilor este în primul rând acela de a genera lucruri pozitive, respectiv să poarte noroc, să vindece, să aducă fertilitate sau prosperitate. În același timp, ele trebuie să protejeze de cele rele, de accidente, invidie, deochi, motiv pentru care sunt mereu purtate aproape de corp. Se poate spune deci că, în aceste societăți tradiționale, toate speranțele și temerile vieții se regăsesc în obiectele lor de podoabă.

În toate grupurile etnice, indiferent de continent, atunci când tipul de obiect permite, bijuteriile se poartă câte două, în pereche – două brățări identice la mâini, suprapuse eventual peste alte două, tot pereche. La fel, doua brățări la picioare, două inele, două fibule, doi cercei etc. La ocazii speciale, femeile se împodobesc din cap până în picioare cu câteva kilograme de argint.

Pentru că islamul nu permite mutilarea corpului, în țările musulmane bijuteriile, chiar dacă sunt masive, nu modifică corpul femeii, existând diverse modalități de a purta de exemplu cercei masivi, de câteva sute de grame fiecare, fără a-i agăța de fapt de lobul urechii. Însă, în majoritatea cazurilor, în India, China, Thailanda și mai ales în Africa Neagră, femeile își deformează ireversibil urechile, nasul, buzele, gâtul etc, în numele tradiției grupului căruia îi aparțin.

Bijuteriile etnice reproduc întotdeauna aceleași motive și modele de sute de ani, schimbările în design fiind minore, cel mai important lucru fiind să se păstreze tradiția cu tot bagajul ei de semnificații. Bijutierul este un personaj important, fără de care aceste lumi tradiționale, adesea izolate, nu pot funcționa, deoarece el este singurul care poate crea zestrea tinerelor fete ce urmează să se căsătorească.

În mod normal, fiecare bijuterie etnică are un nume în limba grupului etnic căruia îi aparține, care desemnează de cele mai multe ori funcția sau forma obiectului. Bijuteriile etnice sunt în general din argint masiv, care este considerat în mai toate culturile un metal pozitiv și binefăcător.

Toate materialele naturale incluse în bijuterii (pietre semiprețioase, coral, scoici, chihlimbar) au efecte preventive sau curative intrinseci, sporind deci puterea acestora. Nimic nu este întâmplător, totul are un sens, chiar dacă de multe ori semnificația se pierde în timp.

Bijuteriile etnice vechi, dar și cele noi lucrate după canonul clasic, conturat acum sute de ani, sunt astăzi din ce în ce mai rare și mai prețioase, globalizarea atingând și cele mai inaccesibile sate din munți, în care tradiția a început să se transforme încet, dar ireversibil.

Bijuterii Tuarege

Printre cele mai spectaculoase bijuterii etnice, bijuteriile tuarege se disting prin puritatea formei și armonia remarcabilă a proporțiilor.

Tuaregii au avut dintotdeauna o superstiție legată de aur, care ar avea o influență malefică asupra purtătorului, de aceea metalul lor preferat este argintul, considerat un metal pur, binecuvântat de profetul Mohamed. Deși berberi la origine, datorită îndepărtării geografice de celelalte zone berbere din nordul Africii și a izolării în care au trăit timp de secole, tuaregii și-au creat propriul stil care nu intră sub denumirea generală de „bijuterii berbere”. Viața dificilă din deșert, departe de influențele altor culturi, și-a pus amprenta pe arta tuaregă și pe bijuteriile create de ei. Argintul este întotdeauna gravat cu elemente abstracte, geometrice, care reflectă austeritatea existentei lor într-un mediu atât de ostil cum este deșertul, și se rezumă la peisajul minimalist al acestuia, cu dunele, soarele, luna, stelele și urmele de animale. Însă toate motivele tuarege gravate în argint au pentru aceștia o valoare profilactică – îi protejează de posibile accidente de tipul mușcăturilor de șarpe sau scorpion, dar și de alte pericole naturale. Argintul, la rândul lui, grație strălucirii sale unice îndepărtează privirile rele, protejând împotriva deochiului. Cornalina, piatra preferată a tuaregilor, aduce un suflu de feminitate și căldură liniilor minimaliste și abstracte ale bijuteriilor acestora.


înapoi la index   ↑
 

C

Caboșon

Manieră de a șlefui foarte mult o piatră pentru a-i da o tăietură fină, de formă convexă, dar nefațetată. În general, pietrele semiprețioase sunt tăiate caboșon, iar cele prețioase (diamante, rubine, safire, etc.) se fațetează.

Ceară pierdută

Metoda lucrului în ceară pierdută este una din cele mai vechi tehnici de prelucrare a metalului, probabil originară din India, unde s-au descoperit obiecte vechi de 2500 de ani lucrate în ceara pierdută. Această tehnică presupune realizarea unui model de ceară care se îmbracă apoi în lut. Lutul este lăsat sa se usuce și ulterior este ars în foc. Ceara topită la căldură este îndepărtată, pentru ca în matricea de lut să se toarne argintul topit care preia forma modelului de ceară. După ce argintul se întărește, bijutierul sparge matricea de lut pentru a scoate la iveală bijuteria turnată, pe care apoi o pilește și o finisează.

Ceramică de Iznik

Ceramica de Iznik, una dintre cele mai reprezentative forme de artă ale Imperiului Otoman, este denumită astfel după orașul Iznik din vestul Turciei. În secolul XV, Iznik a devenit centrul de producție a unei ceramici unice, de o calitate și o frumusețe extraordinare care, spre deosebire de ceramica obișnuită, conține în proporție de 90% praf de cuarț și de aceea culoarea acesteia nu se deteriorează în timp. Cele mai multe moschei construite în perioada respectivă, inclusiv Moscheea Albastră din Istanbul, sunt decorate cu splendida ceramică de Iznik, ale cărei culori și strălucire au rămas la fel de vii până astăzi, 400 de ani mai târziu.

Cizelură

Tehnică de sculptură într-o suprafață de metal care creează un model în relief cu ajutorul daltei și ciocanului de cizelură. Este o tehnică foarte migăloasă, de mare precizie, folosită de experimentații bijutieri din nordul Africii, dar și din India.

Cornalină

Cornalina, numită și carneol, este o agata de culoare roșie. Este o piatră încărcată de vitalitate, o piatră a curajului, iar nuanțele sale calde de roșu și portocaliu induc optimism și energie. Piatră sacră a tibetanilor, egiptenilor, musulmanilor și hindușilor, cornalina a fost și este venerată în toate aceste culturi pentru calitățile sale vindecătoare și spirituale.

În Grecia Antică erau foarte populare inelele sigiliu cu o intalie sculptată în cornalină. În Egiptul Antic se purtau inele și amulete din cornalină și se sculptau mici figurine folosite în ceremonialul de înmormântare. În mormântul lui Tutankhamon s-au găsit foarte multe cornaline de diverse dimensiuni, al căror scop era protecția sufletului celui dispărut în trecerea sa spre tărâmul celălalt. Menționată și în biblie ca „piatra de foc”, cornalina este o piatră foarte iubită și de musulmani, deoarece se spune că Profetul Mohamed purta un inel din argint cu o cornalină gravată pe care îl folosea ca sigiliu și de care nu se despărțea niciodată. Tuaregii din Sahara consideră că, dacă este purtată pe piele, cornalina oprește sângerarea și ajută la închiderea rănilor. În țările musulmane, cornalina este întotdeauna montată în argint, considerat un metal pur, binecuvântat de profetul Mohamed.

Cruce de Goulimine (Boghdadiya)

Amuletă care se poartă în sudul Marocului, numită de berberi boghdadiya, adică „din Bagdad”, iar de europeni „cruce de Goulimine” datorită structurii sale asemănătoare cu simbolul creștin, fără sa aibă totuși vreo legătură cu acesta. Simbolul musulman prezent aici este cifra cinci, considerată benefică în Islam, pe care o descoperim în cele cinci puncte simetrice ale bijuteriei. Acest tip de bijuterie vine din sudul Marocului, mai exact din orașul Goulimine, supranumit și 'poarta deșertului'. Goulimine a fost până la jumătatea secolului XX un punct cheie pe rutele comerciale care traversau Sahara. Caravanele încărcate cu sare traversau deșertul în luni de zile ca să ajungă aici, în punctul terminus al călătoriei, la cel mai mare târg de cămile din Africa, unde vindeau sarea și cumpărau alte bunuri utile nomazilor Saharei. Desigur, la târguri veneau și artizani bijutieri din tot nordul Africii, Goulimine fiind și un loc important pentru comerțul cu argint.

Crucile de Goulimine pot fi talismane puternice, deoarece se pot folosi inclusiv ca recipiente pentru prafuri magice sau texte din Coran, fiind goale în interior. În plus, se spune că cele patru extremități ale boghdadiyei îndepărtează răul și îl trimit spre cele patru puncte cardinale, protejându-și astfel purtătorul.

Câteodată, boghdadiya poate fi o adevărată operă de artă miniaturală, mai mică de un centimetru, de o mare finețe și precizie a detaliului. Mărgeluțele de argint cu care este decorată sunt caracteristice pentru Mauritania, în Goulimine făcându-se simțită influența bijutierilor de la sud de Maroc.

Cruce etiopiană

Etiopienii au fost printre primii creștini din Africa, în secolul IV creștinismul devenind religia oficială a Imperiului Aksumit. Așadar, de 1600 de ani etiopienii poartă cruci creștine ca o mărturie a credinței lor. Fiecare copil primește la botez o cruce care îi este pusă la gat pe un șnur gros din bumbac albastru. Când șnurul se rupe, este înlocuit cu altul identic.

Crucile etiopiene sunt foarte spectaculoase, au un design elaborat și original care le face unice în peisajul creștin. Varietatea modelelor e dată de mulțimea grupurilor etnice creștine care le poartă. Fiecare cruce poartă numele orașului sau provinciei de unde provine, astfel încât este posibil să recunoști locul de naștere al unui etiopian după crucea pe care o are la gât. În secolul VII A.D., după apariția islamului, etiopienii s-au izolat de restul lumii creștine, Etiopia fiind singura țară africană care a rezistat expansiunii islamului, rămânând o țară creștină.

Cruce tuaregă

În Sahara, crucile tuarege sunt purtate astăzi și de femei, însă la origine erau purtate doar de bărbați – atunci când un băiat ajungea la vârsta pubertății primea o cruce de la tatăl său, care îi spunea: „Fiule, îți dau cele patru colțuri ale lumii, pentru că nimeni nu poate ști unde își va găsi sfârșitul”. Pentru acest popor exclusiv nomad până în secolul XX, crucile reprezentau talismane care își protejau purtătorul, dar erau în același timp și un reper de identificare a originii acestuia, fiecare dintre cele 21 de cruci tuarege purtând numele unei oaze din Sahara. Legenda mai spune că cele patru brațe ale crucilor îndepărtează răul, protejându-și purtătorul și, în același timp, ele indică punctele cardinale, iar noaptea, în deșert, caravanele s-ar fi orientat cu ajutorul lor.

Crucile tuarege se mai numesc și crucile deșertului sau crucile sudului, însă toate aceste denumiri sunt date de europeni datorită asemănării acestor bijuterii tradiționale tuarege cu constelația Crucea Sudului. Tuaregii le numesc teneghelt, de la enghel, „a vărsa” în limba Tamasheq, denumire care evocă metoda de lucru, și anume ceară pierdută.



înapoi la index   ↑
 

E

Email

Emailarea sau smălțuirea este o tehnică veche, descoperită în primele secole ale erei noastre, folosită de persani, greci, romani, și una din tehnicile favorite ale bijutierilor marocani și algerieni.

Cuvântul email provine din cuvântul francez émail, ortografiat uneori și emaille, în timp ce cuvântul „smalț”, sinonim pentru email, provine din germană, Schmelz însemnând „topitură”.

Emailul este rezultatul fuziunii dintre culoare și un metal, de regulă prețios, aur sau argint. Culoarea este formată în principal din silicați și diferiți oxizi de metal, iar câteodată conține și praf de sticlă colorată. După ce a terminat de lucrat o bijuterie ce urmează a fi emailată, bijutierul amestecă pudra obținută din amestecul descris mai sus cu puțină apă, apoi o aplică atent pe partea bijuteriei care va fi emailată și încălzește obiectul până la o temperatură care permite fuzionarea, fără a ajunge însă la punctul de topire. Operațiunea este una dificilă și delicată, deoarece există riscul de a distruge bijuteria gata făcută. Un email bine făcut trebuie să nu depășească marginile desenului pe care îl colorează și să aibă o suprafață lină. De aceste calități depinde aspectul final al bijuteriei și felul în care va îmbătrâni. Dacă aplicarea emailului este bine executată, după răcire bijuteria va avea un smalț aproape inalterabil, care va rezista zeci de ani fără să-și piardă din intensitate.

Motivele lucrate cu email pot fi geometrice sau florale. La bijuteriile vechi marocane se va observa preferința pentru combinația de culori verde și galben, pentru ca mai recent sa fie introdus și albastrul, probabil ca o influență a celebrului email lucrat în Kabilia, Algeria, în care predomina albastrul. Câteodată bijutierul preferă să lucreze obiectul într-o singura culoare, de obicei albastru, și atunci vom vedea obiecte frapante, emailate cu un albastru intens.

Mai rezistentă decât poate părea la prima vedere, o bijuterie cu email nu are nevoie de o îngrijire specială, însă spre deosebire de argintul simplu, care este mai flexibil, o bijuterie din argint emailat nu trebuie îndoită prea mult în încercarea de a-i modifica forma, deoarece forța exercitată asupra obiectului poate crăpa emailul, făcându-l să sară din lăcașul său.


înapoi la index   ↑
 

F

Fibulă

Fibula este o agrafă de metal folosită încă din secolul XIII î.Hr., pentru a prinde veșminte printr-o construcție comparabilă cu cea a acului de siguranță din zilele noastre. În Antichitate, fibula prinsă la pelerină marca rangul purtătorului în funcție de metalul din care era confecționată (fier, bronz, argint, aur). În Evul Mediu fibulele, ca obiecte folosite la încheierea unui veșmânt, sunt înlocuite de nasturi.

Bijuteriile berbere sunt singurele care au păstrat acest obiect de podoabă cu o istorie atât de veche, însă în timp modelele au evoluat și s-au diversificat, iar astăzi putem recunoaște fibulele în funcție de țara de origine, care poate fi Maroc, Algeria, Tunisia sau Libia. În toate aceste țări, femeile primesc și astăzi în ziua nunții prima lor pereche de fibule, la care mai adaugă în timp, în funcție de starea financiară a familiei, câteva perechi. La ocazii speciale, femeile pot purta mai multe perechi de fibule deodată.

Filigran

Cele mai multe dintre tehnicile folosite de bijutierii de azi au fost inventate în perioada greco-romană, filigranul fiind una dintre ele. Filigranul este o broderie cu fir de argint ai cărei maeștri incontestabili au fost grecii și etruscii, bijuteriile acestora influențând bijutierii de pretutindeni timp de secole. Filigranul se folosește în Maroc și Tunisia de câteva sute de ani, fiind adoptat și pentru că se pretează foarte bine la arabescurile artei islamice. Bijuteriile lucrate în filigran sunt de obicei miniaturale, însă au un aer cu atât mai prețios datorită lucrăturii foarte fine. Clasic și elegant, filigranul are o ușoară nuanță de fragilitate care transforma orice bijuterie într-una feminină și atemporală.


înapoi la index   ↑
 

G

Ganesha

Ganesha este cel mai popular zeu hindus, ușor de recunoscut după capul de elefant, slăvit de aproape toate castele și în toate regiunile din India. Ganesha este considerat zeul înțelepciunii, al bunelor începuturi, este cel care îndepărtează obstacolele, fiind venerat la începutul unei călătorii, și cel care garantează succesul și prosperitatea, imaginea lui fiind nelipsită din sediul oricărei firme sau magazin din India.

Gravură

Tehnică de sculptură la suprafața unui metal, de obicei argint sau aur, folosită adesea pentru a decora bijuteriile sau pentru a scrie ceva pe acestea (ca în cazul verighetelor).


înapoi la index   ↑
 

H

Hamsa (Khamsa)

Hamsa este un simbol preislamic care există de câteva mii de ani în zona bazinului mării Mediterane. Mâna Fatimei sau hamsa este astăzi cel mai important simbol de protecție în lumea musulmană. Este un simbol dublu, pentru ca ea protejează de deochi dar, în același timp, cele 5 degete ale mâinii reprezintă cei cinci stâlpi ai Islamului, respectiv cele cinci obligații ale oricărui musulman, corespondentele poruncilor creștine. Se numește khamsa, cifra „cinci” în limba arabă, sau mâna Fatimei, după numele fiicei profetului care, conform legendei, și-ar fi pus mâna în dreptul ochilor pentru a se feri de deochi. Există reprezentări ale mâinii a căror stilizare se îndepărtează foarte mult de mâna originală, însă în care se vor regăsi întotdeauna cele cinci puncte benefice.

După ce, acum câteva secole, hamsa a fost asumat de islam, astăzi este un simbol din ce în ce mai popular și în lumea creștină.

Hanuman

Hanuman este o zeitate hindusă foarte populară în India, devotată zeului Rama, care apare ca personaj central în Ramayana, celebra epopee indiană. Hanuman are cap de maimuță, corp masculin și o coadă lungă, tot de maimuță. Hanuman este foarte loial și are puteri supranaturale. De cele mai multe ori el este reprezentat în zbor, cu niște plante în mâini, imagine ce ilustrează un episod din Ramayana în care Hanuman a zburat spre Himalaya ca să culeagă ierburi vindecătoare pentru răniții de pe un câmp de luptă din Sri Lanka. Fiecare templu dedicat zeului Rama are un idol al lui Hanuman ca zeitate secundară. Se spune că rugăciunile adresate lui sau purtarea unei amulete cu imaginea sa pot îndepărta răul.

Hathor

Una dintre cele mai importante zeițe ale panteonului egiptean, Hathor este zeița dansului, a muzicii, a fericirii și a dragostei, fiind venerată în special de femei, în special ca zeiță a sexualității, a fertilității și a maternității. Hathor este reprezentată ca o femeie cu coarne înalte, de vacă, intre care ține discul solar. Alteori are un chip aplatizat, dar foarte frumos, cu urechi bovine care amintesc de legătura cu animalul ei sacru, vaca. Dar, ca mulți alți zei egipteni, zeița iubirii ia și alte forme zoomorfe, fiind reprezentată adesea de o leoaica sau de un șarpe.

Hathor este și zeița pământului și a bogățiilor acestuia. În peninsula Sinai, de exemplu, unde egiptenii aveau mine de turcoaz, cupru și malachit, Hathor era protectoarea acestor mine, fiind venerată cu numele de „doamna turcoazului” sau „doamna malachitului”.

Imaginea zeiței Hathor era foarte populară în Egiptul Antic și apărea adesea pe amulete și pe obiectele de uz feminin cum ar fi oglinzi, sticluțe de parfum sau recipiente pentru cosmetice.

Horus

În mitologia Egiptului antic, Horus era șoimul divin al cărui ochi drept era soarele, iar ochiul stâng, luna. Horus este zeul cerului, dar și al soarelui, mai exact al răsăritului și al apusului de soare. Horus este fiul divin al zeilor Isis și Osiris, fiind și moștenitor mitic al acestora la tronul Egiptului Antic. Există numeroase legende despre luptele pe care puternicul Horus le-a dus pentru a obține și a-și păstra statutul de rege, fiind subminat constant de zeul uzurpator Seth. Horus este reprezentat cel mai adesea cu o siluetă umană și cap de șoim, deasupra căruia se află discul solar. Însă poate avea și alte reprezentări integral umane sau poate apărea doar ca un cap de vultur cu coroana Egiptului pe cap. Mici amulete numite cippus în care Horus era reprezentat în formă umană, stând pe un crocodil sau pe o floare de lotus erau foarte populare în Egiptul antic. Aceste amulete se țineau în casă, cu scopul de a proteja familia de spirite malefice. În același timp, cippus proteja împotriva mușcăturilor de șarpe și a înțepăturilor de scorpion sau vindeca rănile cauzate de aceștia. Apa turnată peste un cippus devenea o apă divină, vindecătoare.

Horus mai este reprezentat și prin ochiul său, numit și wadjet, considerat un simbol protector. Legenda spune că Horus se luptă cu unchiul său Seth care dorea să îi ia locul pe tronul Egiptului, iar Seth s-a folosit de puterile sale magice pentru a-i smulge ochiul stâng lui Horus, ochiul lună, pe care apoi l-a aruncat la capătul lumii, pentru a nu mai fi găsit niciodată. Însă gardianul lunii, Thoth, care urmărise lupta, a observat unde a căzut ochiul și s-a dus să îl recupereze. L-a găsit spart în bucăți și, după îndelungi căutări, le-a găsit pe toate, le-a lipit în forma unei luni pline și astfel a redat oamenilor lumina nopții.


înapoi la index   ↑
 

I

Intalie

Intalia este o sculptură de finețe realizată într-o piatră prețioasă, în general de mici dimensiuni, care se folosea în antichitate ca sigiliu. De regulă, intalia se monta într-un inel, numit inel sigilar, dar poate fi întâlnită și în montura unui pandantiv. Opusul intaliei este cameea, care este o sculptură în relief.


înapoi la index   ↑
 

K

Khamsa

Vezi Hamsa.

Kitab

Kitab, „carte” în arabă, desemnează cartea sfântă a musulmanilor, Coranul. Kitab este și un talisman foarte popular în lumea arabă, care are forma unei cărți stilizate și care funcționează și ca un recipient, în interior păstrându-se versete din Coran sau substanțe magice care își protejează purtătorul.


înapoi la index   ↑
 

L

Lalea

Laleaua este o floare originară din Persia, care în jurul anului 1550 ajunge în Turcia unde este cultivată intens, în scurt timp devenind o floare extrem de populară. În 1562, bulbii de lalele din Istanbul au ajuns cu ajutorul vaselor comerciale în portul olandez Antwerp. Înainte de anul 1600, lalelele erau atât de rare în Olanda, încât și le permiteau numai cei foarte înstăriți, devenind astfel un simbol al bogăției. Începând cu anul 1600, negustori din tot mai multe țări au început să cumpere lalele din Turcia și să le vândă în țările lor de origine, astfel încât în secolul următor popularitatea lalelelor crescuse atât de mult, în special în Olanda, încât bulbii ajunseseră la preturi exorbitante, generând căderea piețelor și dând naștere fenomenului numit „nebunia lalelelor”. Astăzi, laleaua este emblema națională a Olandei și un simbol național în Turcia, unde este reprezentată în miniaturi și pictată pe ceramica de Iznik din secolul XVI și până astăzi.

Laleaua are și o etimologie interesantă – numele ei în limbile română, bulgară și croată vine pe filiera turcă și de aceea noi o numim lalea, croații lala, iar turcii și bulgarii lale. Însă, în restul Europei, începând cu olandezii și continuând cu mai toate limbile Europei, laleaua e numită tulip, tulipan sau tulipa, denumire pe care a primit-o datorită asemănării florii cu turbanul țuguiat și colorat purtat de bărbații turci și persani.

Lapis lazuli

Lapis lazuli sau „piatra cerului” are o etimologie interesantă, care combină 2 cuvinte din limbi diferite. Lapis înseamnă „piatra” în latina, iar lazaward „cer”, „rai”, în arabă. Lapis lazuli este o piatră semiprețioasă de un albastru intens, cu mici incluziuni de pirită, care se extrage în general din Afganistan, unde există cele mai mari mine din lume.

La est de marea Mediterană, lapis lazuli a fost dintotdeauna o piatră asociată cu cerul cu stele. Pentru egipteni era o piatră sacră, culoarea ei albastru intens fiind o dovadă a originii sale divine – albastru fiind la egipteni culoarea zeilor, în special a zeului Amun. Obiectele de uz regal erau lucrate din aur și lapis lazuli pentru ca purtătorul lor să fie protejat de soare și cer. Judecătorii egipteni purtau la gât o piatră lapis lazuli în care era gravat cuvântul „adevăr”.

În Egipt nu există zăcăminte de lapis lazuli, cele mai apropiate mine fiind cele din Afganistan, ceea ce demonstrează îndepărtatele legături comerciale ale Egiptului încă din vremuri predinastice (cca 5000-3300 î.Hr.).

Lingam

Lingamul este o reprezentare a lui Shiva care există în fiecare templu dedicat zeului hindus, fiind un obiect de cult cu ajutorul căruia credincioșii își venerează zeul preferat. Secta Lingayat din sudul Indiei, o sectă care nu recunoaște sistemul de caste indian și se delimitează de acestea, îl venerează pe Shiva, dar nu are temple dedicate lui, de aceea fiecare dintre credincioși are un mic lingam la purtător, pentru a-l putea venera pe Shiva oriunde s-ar afla și în orice moment. Lingamul lor este o biluță cât o castană mică, sculptată din steatit și acoperită, pentru a-i da rezistență, cu lac, argilă și praf negru de antimoniu. Pentru a o proteja, o poartă într-o cutiuță din argint prinsă cu un lanț, pe care fiecare adult o ține toată viața la gât. Lingamul este scos zilnic din cutiuța lui pentru a fi folosit în timpul meditației.

Lotus

Lotusul egiptean este o plantă acvatică perenă din familia nufărului. De culoare albastru pal, lotusul se închide și se retrage sub apă la lăsarea serii, atât de jos încât nici nu mai poate fi atins cu mâna. Dimineața, razele soarelui atrag iarăși lotusul către suprafață, unde acesta își redeschide complet floarea. Acest ciclu zilnic i-a făcut pe vechii egipteni să asocieze lotusul cu răsăritul soarelui. Prin extensie, lotusul a devenit și un simbol al renașterii. Lotusul albastru în special era considerat o plantă sacră, fiind și unul dintre cele mai cunoscute simboluri perpetuate din Egiptul antic și până astăzi, când este purtat ca o amuletă aducătoare de noroc.


înapoi la index   ↑
 

M

Mâna Fatimei

Vezi Hamsa.


înapoi la index   ↑
 

N

Nazar

Ochiul a fost considerat încă din Egiptul antic un simbol protector. Nazar sau „ochiul turcesc” este o amuletă împotriva deochiului întâlnită în special în Turcia, dar care este populară în tot estul bazinului mediteranean – Grecia, Siria, Liban și Egipt.

Denumirea din turcă vine pe filiera arabă, din cuvântul arab nazr, respectiv „privire”. În mod tradițional, nazar este lucrat din sticlă suflată manual, de culoare albastru închis sau turcoaz, iar în interior are două cercuri concentrice, unul albastru deschis și altul alb.

Ca și khamsa, nazar este o amuletă plasată oriunde poate proteja pe cineva, la gât, la mână, la brelocul de chei, în mașină, pe ușa casei etc.

Niel

Nielul este un aliaj din mai multe metale, de culoare închisă, care se aplică în general pe bijuterii din argint gravate sau cizelate. Aliajul se face din argint, cupru, plumb și sulf și, când este aplicat pe o bijuterie din argint, creează un contrast interesant între strălucirea argintului și culoarea închisă a acestuia. Asemănător ca tehnică de preparare cu emailul, nielul se deosebește însă de acesta prin faptul că necesită o temperatură destul de scăzută pentru a fi topit și a fixat pe obiectul dorit, ceea ce ușurează aplicarea lui.

Nielul este o tehnică foarte veche, folosită încă din Roma antică. Însă perioada de maximă înflorire a acestei tehnici este în epoca Renașterii, când majoritatea obiectelor liturgice erau decorate cu niel, ca și multe obiecte din argint pentru uzul zilnic, cum ar fi pocaluri, vase, cutii, mânere de cuțite și catarame pentru curea. După Renaștere, popularitatea nielului scade, pentru a fi redescoperit în secolul XVIII de bijutierii ruși din orașul Tula, de unde a ajuns și în Afganistan, Iran, India și apoi în Balcani.

Termenul de niel, nielle în franceză, vine din latinescul nigellus, diminutivul cuvântului niger – „negru”.

Nut

În cosmogonia egipteană, Nut este zeița cerului, ea personifică bolta cerească și de aceea este reprezentată de cele mai multe ori ca o femeie cu trunchi și membre foarte lungi, care stă aplecată peste pământ și atinge vestul cu picioarele și estul cu mâinile.

Nut are însă un rol mai complex, fiind fiica lui Shu și a lui Tefnut, zeii aerului și umidității, primele progenituri ale demiurgului Atum, creatorul lumii. Nut joacă deci un important rol cosmogonic, ea fiind cea care, stând aplecată deasupra pământului, îl protejează de haosul care îl înconjoară. Rasul lui Nut este tunetul pe care îl aud muritorii, iar lacrimile ei sunt ploaia. Nut este și mama astrelor cerești, pe care aceasta le înghite dimineața pentru a le da naștere din nou în seara următoare. La fel se întâmplă și cu soarele, fiul ei, pe care Nut îl înghite seara, la apus, pentru a-i da naștere dimineața următoare, la răsărit.

Ca mulți alți zei egipteni, Nut joacă un rol și în cazul renașterii, deci are un rol important în ritualurile funerare – egiptenii considerau că morții devin stele în interiorul corpului zeiței, care apoi urmează să primească din nou viață. Acesta este și motivul pentru care sarcofagele erau decorate în dreptul pieptului mumiei cu imaginea zeiței cu aripi de vultur cu care îmbrățișează sarcofagul, o imagine memorabilă a unei zeițe extraordinare.


înapoi la index   ↑
 

O

Ochiul lui Horus

Vezi Horus.

Onix

Onixul este o varietate de calcedonie de culoare neagră despre care în general se spune că protejează de energiile negative venite din exterior.

În Persia, onixul era purtat împotriva deochiului, iar tuaregii din Sahara consideră că acesta controlează emoțiile puternice și stările negative, conferă echilibru și stăpânire de sine purtătorului și totodată protejează împotriva farmecelor și magiei negre. La tuaregi, onixul este întotdeauna montat în argint, considerat un metal pur, binecuvântat de profet. În India, femeile gravide înghițeau un mic onix pentru a le grăbi și ușura nașterea. Hindușii consideră onixul piatra stăpânirii de sine și a iluminării spirituale, care poate deschide zona subconștientului generând puteri vizionare.


înapoi la index   ↑
 

P

Pasăre

Păsările, datorită zborului lor, sunt văzute în multe culturi ca un intermediar între cer și pământ. În Coran, pasărea este văzută ca un simbol al nemuririi sufletului. Mai specific, porumbelul este un simbol al iubirii, de la dragostea trupească la cea divină. În arta africană, pasărea este o imagine des întâlnită, simbolizând putere și viață. La vechii egipteni, pasărea benu, cea care ulterior avea să devină la greci pasărea phoenix, era o superbă creatură cu penaj roșu și auriu și reprezenta sufletul care renaște, ea însăși renăscând din propria cenușă o dată la 500 de ani. La berberi se spune că păsările poartă noroc, de aceea sunt reprezentate pe bijuterii, mai ales pe brățări, în special în Tunisia și Egipt.

Pește

Peștele este unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanității. În Egiptul antic, la greci și romani, la babilonieni, dar și la creștini și musulmani, peștele a fost văzut ca un simbol al vieții și fecundității, atribut care era transferat câteodată și pe plan spiritual, fiind văzut inclusiv ca un simbol al înțelepciunii.

Ca reprezentare, peștele poate fi redat explicit, cu cap, trunchi și coadă, sau sugerat printr-un romb la babilonieni și, mai recent, la berberi. El poate fi reprezentat și mai abstract, așa cum apare adesea pe brățările tunisiene, printr-un schelet fără cap, o vertebră, coadă sau câțiva solzi. În bijuteriile din nordul Africii, peștele apare ca o temă recurentă, în special pe brățările libiene și tunisiene, dar și ca pandantiv din Egipt până în Maroc. Folosirea simbolului peștelui are o istorie foarte lungă în zonă, fiind descoperite reprezentări ale acestuia pe mozaicurile romane din tot nordul Africii, din Maroc până în Libia și Tunisia. Cele mai bine păstrate reprezentări ale peștelui în mozaicele romane sunt cele din Cartagina, în Tunis, care pot fi văzute și astăzi în aer liber sau în muzeele tunisiene. Peștele, ca și khamsa, este văzut de berberi ca un puternic simbol anti-deochi. Puterea simbolului este dată și de expresia berberă „peștele în ochiul tău” adresată unei priviri răuvoitoare. Și în Egiptul antic, peștele sacru hromis era folosit ca amuletă, fiind un semn fast și ocrotitor.


înapoi la index   ↑
 

R

Repoussé

Repoussé este o tehnică ce presupune modelarea unei plăcuțe din argint cu lovituri de ciocan pe partea din interior a acesteia, pentru a se realiza un model în relief de o mare delicatețe.

Termenul repoussé derivă din verbul francez pousser, „a împinge”. Este o tehnică foarte veche, folosită constant de-a lungul istoriei prelucrării metalului, fiind foarte populară din Egiptul antic până în India, Orientul Mijlociu și Europa. Un exemplu de lucrare în repoussé este celebra mască funerară de aur a faraonului egiptean Tutankhamon.


înapoi la index   ↑
 

S

Scarabeu

Khepri, adică „cel care a venit din pământ”, este un zeu din Egiptul antic asociat cu scarabeul.

Egiptenii observaseră că scarabeul își depune ouăle în bălegar, iar apoi îl împinge pe pământ până când obține o bilă din care la un moment dat vor ieși la lumina zilei mici scarabei. Egiptenii considerau că biluța creată de scarabeu simbolizează soarele, pentru că e rotundă și generează căldură și viață, precum astrul solar. Astfel, în complexa mitologie egipteană scarabeul a devenit o formă a zeului soare care simboliza creația. Ulterior, imaginea scarabeului care împinge soarele pe bolta cerească a fost asociată și cu renașterea. Imagini ale zeului Khepri cu corp uman și cap de scarabeu abundă în basoreliefurile templelor din Valea Regilor.

Khepri a devenit o zeitate solară foarte populară, iar în mormintele vechi egiptene s-au găsit foarte multe amulete scarabeu lângă și pe corpul celui trecut în neființă, deasupra inimii, pentru a-i asigura acestuia renașterea.

În mormântul lui Tutankhamon s-au descoperit nenumărate bijuterii amuletă, coliere, brățări și alte obiecte, printre care scarabei de dimensiuni mari, sculptați în lapis lazuli și cu detalii din aur, care pot fi văzute astăzi la Muzeul Egiptean din Cairo.

Scarabeul a devenit cea mai populară amuletă în timpul Regatului Nou al Egiptului antic, oamenii de rând purtând simple amulete din faianță, iar nobilimea, sigilii în forma de scarabeu a căror parte inferioară era gravată cu numele și titlul proprietarului. Astăzi, după 4000 de ani, scarabeul rămâne în continuare cea mai populară amuletă în Egiptul contemporan, însă semnificația i s-a schimbat peste milenii, astăzi el aducând noroc purtătorului.

Spirală

Spirala este un simbol universal, pe care îl întâlnim în toate epocile și culturile, din neolitic până în ziua de azi, de la azteci la greci, romani, indieni, polinezieni și mai toate popoarele africane. Simbolistica sa este similară în toate aceste lumi, semnificând pe de o parte evoluția unei forțe, a unei stări, și pe de alta ritmurile repetate ale vieții înseși.

În Hinduism, spirala dublă simbolizează aspecte aparent contrare ale vieții, dar care au ca finalitate tot evoluția: spiritual și fizic, progres și regres, moarte (inițiatică) și renaștere (într-o ființă evoluată), asemănător principiilor yin și yang.


înapoi la index   ↑
 

T

Taguemmout

Taguemmout este un pandantiv ovoid care evocă fecunditatea și este purtat de femeile berbere din munții Atlas. La nuntă, femeia berberă primește cadou de la familia soțului un ansamblu pectoral foarte complex, format dintr-o pereche de fibule prinse intre ele cu un lanț gros și lung, la mijlocul căruia se află un astfel de pandantiv-ou care, atunci când este purtat, ajunge foarte jos, practic în dreptul uterului femeii, făcând o trimitere clară către simbolistica sa. Desigur, fecunditatea este văzută ca o binecuvântare pentru tânăra căsătorită, de aceea femeile cu o stare materială bună vor purta la gât chiar mai multe taguemmout în același timp, pentru a fi binecuvântate cu mulți copii.

Taguemmout este lucrat întotdeauna în argint cu email și poate avea diverse dimensiuni, de la o mică biluță de 2 cm diametru până la exemplare uriașe, de 10 cm înălțime.

Talisman

Vezi Amuletă.

Tuareg

Tuaregii sunt locuitorii seminomazi ai deșertului Sahara. Ei au fost denumiți astfel de francezi, berberii numindu-i kel tamasheq sau kel tiggelmust , adică „cei cu turban pe cap”. Tuaregii sunt de origine berberă, strămoșii lor au ajuns în Sahara fugind de invazia arabă în Africa din secolele VII și VIII. Un popor curajos și nesupus, care a preferat sa se izoleze în deșert decât să se supună arabilor colonizatori, dar care până la urmă a devenit musulman, păstrându-și totuși independența față de imperiu. Crescători de cămile, pacifiști sau luptători de temut împotriva invadatorilor, tuaregii au fost nomazi timp de secole, astăzi cea mai mare parte dintre ei fiind stabiliți în orașe oază din deșert. După sute de ani de trai izolat în deșert, tuaregii și-au format un stil de viață aparte și, moștenind creativitatea și îndemânarea strămoșilor berberi, au dat naștere unui stil artistic propriu datorită căruia poate fi recunoscută originea tuaregă a oricărui obiect ieșit din mâna unui artizan, indiferent dacă este vorba de o bijuterie din argint, o șa din piele de cămila sau o sculptură în lemn.

Tuaregii continuă să fascineze datorită misterului legat de viața lor în deșert și de stilul lor aparte.

Societatea tuaregă este una tradițională, feudală, care face o distincție clară între familiile nobile, cler, vasali, artizani și muncitori, aceștia din urmă fiind sclavi eliberați. Deși astăzi tuaregii sunt musulmani, în prezența femeilor și a străinilor bărbații sunt cei care poartă un turban care le acoperă fața, lăsându-le doar ochii la vedere, iar femeile umblă cu capul descoperit. Tuaregii sunt numiți și oamenii albaștri deoarece turbanele purtate de bărbați sunt vopsite cu indigo și, în timp, pielea lor închisă împrumută o nuanță de indigo de la turban. Limba vorbită de tuaregi, tamashek, este de origine berberă, iar alfabetul lor numit tifinagh derivă din scrierea fenicienilor.

Turcoaz

Turcoazul este probabil prima piatră semiprețioasă cunoscută de om. În Persia, Iranul de astăzi, se află celebrele mine de turcoaz din provincia Khorasan de unde se extrage de milenii cel mai prețios turcoaz din lume, de un bleu foarte intens. Piatra națională în Persia, turcoazul era folosit pentru decorarea obiectelor, a hainelor și a bijuteriilor, dar era utilizat și în arhitectură, domurile unor palate și moschei persane fiind acoperite cu turcoaz, a cărui culoare intensă simboliza cerul pe pământ. Persanii au numit la început piatra pirouzeh care însemna „victorie”, iar apoi, după invazia arabă, i-au zis firouzeh. Pe filiera turcă a ajuns cuvântul peruzea să denumească turcoazul în română.

Cuvântul turcoaz a intrat în limba franceză în sec XVI, tourquoise însemnând „turcesc, de origine turcă”, deoarece piatra semiprețioasă fusese adusă în Europa din Turcia, deși provenea de la minele persane.

În Egiptul antic, turcoazul se extrăgea ca și astăzi din munții Sinai, unde există mine importante. Cele mai vechi obiecte egiptene decorate cu turcoaz sunt cele care provin din mormântul lui Tutankhamon, de la celebra mască mortuară la inele și coliere fastuoase, dar și scarabei sculptați în turcoaz. În Egipt,turcoazul era asociat cu zeița Hathor și era atât de dorit de egipteni, încât se pare ca este prima piatră prețioasă care a fost imitată, printr-un material creat de egipteni, o ceramică ce avea o suprafață lucioasă, de aceeași culoare cu piatra, material care astăzi se numește faianță și a fost inventat de egipteni.


înapoi la index   ↑
 

W

Wadjet

Vezi Horus.


înapoi la index   ↑
 

Bibliografie

  • Anne von Cutsem, A World of Rings. Africa, Asia, America, Skira, Milano, 2006
  • Anne von Cutsem, A World of Earrings. Africa, Asia, America, Skira, Milano, 2001
  • Anne von Cutsem, A World of Bracelets. Africa, Asia, America, Skira, Milano, 2005
  • Anne Richter, The Jewelry of Southeast Asia, Thames & Hudson, London, 2010
  • Angela Fisher, Africa Adorned, The Harvill Press, London, 1996
  • Azza Fahmi, Enchanted Jewelry of Egypt, The American University in Cairo Press, Cairo, 2007
  • Charles Codina, Les Bijoux. Comment les concevoir et les realiser, Edition Grund, Paris, 2003
  • Denny B. Walter, Iznik. The Artistry of Ottoman Ceramics, Thames & Hudson, London, 2004
  • Francis Ramirez, Christian Rolot, Bijoux du Maroc, La beaute des Diables, ACR Edition, Paris, 2008
  • John Clarke, Jewellery of Tibet and the Himalayas, V&A Publications, London, 2008
  • Lois Sherr Dubin, The Worldwide History of Beads, Thames & Hudson, London, 2009
  • Manfred Lurker, The Gods and Symbols of Ancient Egypt, Thames & Hudson, London, 2006
  • Oppi Untracht, Traditional Jewelry of India, Thames & Hudson, London, 2008
  • Rene van der Star, The Art of Silver Jewellery, Skira, Milano, 2006
  • Rene vad de Star, Ethnic Jewellery from Africa, Asia and Pacific Islands, The Pepin Press, Amsterdam, 2008
  • Richard Wilkinson, The Complete Gods and Goddesses of Ancient Egypt, The American University in Cairo Press, Cairo, 2007
  • Robert A. Armour, Gods and Myths of Ancient Egypt, The American University in Cairo Press, Cairo, 2001
  • Samira Gargouri-Sethom, Les Bijoux de Tunisie, Dunes Editions, Tunis, 2005
  • Sheila Paine, Amulets, A world of secret powers, charms and magic, Thames & Hudson, London, 2004
  • Sigrid van Roode, Desert Silver, Kit Publishers, Amsterdam, 2010
  • Soune Prolongeau-Wade, Voyage au pays des fibules, Edition du Regard, Paris, 2008
  • Tripty Pandey, Rajasthan’s Silver Jewellery, Rupa & Co., Delhi, 2009
  • Waltraud Ganguly, Earrings. Ornamental Identity and Beauty in India, B.R. Publishing, Delhi, 2007
  • Wolf-Dieter Seiwert, Jewelry from the Orient. Treasures from the Bir Collection, Arnoldsche Art Publishers, Stuttgart, 2009