Thailanda mea sau cum să iubești aproapele

Ca orice citadin, am visat și eu la un moment dat plaje exotice și căsuță umbrită de palmieri, pe malul mării. Numai că, de câțiva ani încoace, călătoriile mele nu mai sunt ghidate de Lonely Planet, ci de cărțile și albumele de bijuterii etnice care mă trimit în locurile cu cele mai exotice bijuterii, nu plaje, din țara respectivă. Locuri care, de obicei, nu sunt în topul destinațiilor turistice. Thailanda e țara în care trebuia să ajung nu în sud, la mare (spre consternarea prietenilor mei), nu în centru, la templele din Sukhothai sau Ayutthaya, ci în Chiang Mai, pentru bijuteriile triburilor din nord. Nu că Chiang Mai n-ar fi un oraș frumos și extrem de plăcut, dar e totuși un oraș.

La început am stat în Bangkok aproape o săptămână și am bătut câteva piețe și zone comerciale, apoi am zburat în Chiang Mai de unde, după o săptămână, m-am întors în Bangkok, am zburat în Bali, unde am umblat tot după bijuterii, și am revenit în Bangkok pentru încă 3 zile înainte de a mă întoarce acasă. N-am ajuns pe insule, n-am fost în rezervații, n-am urcat pe munți, nu m-am prăfuit pe drumuri de țară, plantațiile de orhidee le-am admirat în fotografii, elefanți am văzut în cărțile poștale, iar temple doar de pe stradă, din mers. Dar am descoperit Thailanda la firul ierbii, și fiecare detaliu în parte m-a cucerit.

Când călătorești singur, ochiul, dacă e obișnuit să iscodească fiecare colțișor, vede aproape macro, nu îi scapă multe detalii. E un context ideal pentru fotografi, aș zice. Din păcate, n-am reușit să fiu unul, deși mi-am cărat Nikonul cu mine. Noroc cu telefonul, că am făcut totuși câteva poze… Atenția la lucrurile mici și aparent nesemnificative mă duce adesea către comori nevăzute, și nu mă refer aici doar la bijuterii. Și tot ea mă ajută să mă simt bine și în locuri mai puțin spectaculoase, din care nu trimite nimeni cărți poștale acasă. De aceea, călătoriile mele sunt, de obicei, o sumă de detalii. Peisajele sunt pentru călătoriile în doi, detaliile sunt pentru călătorul solitar.

În primele zile în Bangkok umblam pe străzi cu ochii mari și curioși și aveam așa o stare de bucurie și surescitare și un zâmbet permanent pe față, de parcă aș fi fost îndrăgostită. Asta nu înseamnă că Bangkok e un oraș frumos în sensul convențional, însă e un oraș plin de viață și detalii fermecătoare. Eram fericită să descopăr o țară nouă, obiceiuri noi, oameni frumoși, zâmbete minunate, o limbă deconcertantă pe alocuri, mirosuri intrigante. Era pur și simplu bucuria noutății, drogul nostru, al tuturor.

Dacă ar trebui să aleg repede trei lucruri de care m-am îndrăgostit în Thailanda, primul ar fi sucul proaspăt de mango, această ambrozie care îți intră direct în vene și crește nivelul serotoninei mai ceva ca dragostea (ciocolata e departe). Urmat îndeaproape de inegalabilul zâmbet thailandez, însoțit de împreunarea mâinilor și dulcele swadee kaa, care declanșa întotdeauna și la mine un zâmbet larg, total neeuropean, și o stare de bine proporțională. Și, în al treilea rând, explozia de gusturi noi și irezistibile, de o varietate năucitoare, care vai, dă dependență. (Aceleași trei lucruri care mi-au lipsit acut încă din primele zile in Bali, când comparam totul cu Thailanda și eram, inevitabil, dezamăgită)

Thailanda, deși atât de înzestrată cu insule, plaje și alte minuni, nu ar fi ce este fără oamenii săi și felul în care te fac să te simți când ești călător. Au thailandezii ceva al lor, ce eu n-am mai văzut la alte popoare, un soi de grijă, de atenție pentru celălalt, o solicitudine plină de măsură și decență, o ușoară umilință demnă, dacă se poate spune așa, care te face să îi placi, să le fii recunoscător și să îi respecți în același timp. Pe scurt, să te simți bine în țara lor. Despre câte țări putem spune asta? Și nu, nu e asta Asia, ci așa e cultura thailandeză.

Ca pe orice iubitor de frumos, thailandezii m-au cucerit și cu atenția lor pentru detaliu și cu nevoia de a înfrumuseța orice lucru, cât de simplu. Mâncarea care se vinde pe stradă sau în piețe reflectă foarte bine aceste două trăsături admirabile – totul este atent aranjat și decorat, până la cel mai mic detaliu, ca pe un platou de restaurant cu pretenții.

Mergând pe stradă, pe lângă tarabe cu pește sau tot felul de lucruri pe care nici nu știu să le numesc, m-am oprit de multe ori doar să admir felul în care erau aranjate.

Totul este atât de apetisant și ingenios decorat, încât manânci în primul rând cu ochii.

Și nu doar la mâncare sunt creativi thailandezii, ci și când vine vorba de flori – am trecut la un moment dat pe lângă piața de flori din Bangkok din care se revărsau zeci de ghirlande din boboci de iasomie fabulos împletite, erau ca niște coliere parfumate și perfect lucrate, de nici n-ai fi zis că sunt făcute de mână de om. Dar erau făcute de mâinile mici și dibace ale thailandezelor care mișunau de colo-colo, încărcate cu munți de flori.

Orhidee voluptoase, aranjate în coronițe demne de cele mai sofisticate florării occidentale, lotuși de un roz irezistibil prinși în buchete perfecte, rotunde, ca de mireasă, și multe multe flori splendide și aranjamente care le puneau în valoare fantastic. Când am ajuns la bijuteriile cu mărgeluțe din argint împletite pe fir cerat, tipice pentru triburile Akha și Karen din nord, am recunoscut talentul femeilor thailandeze și manualitatea lor extraordinară, care poate face din orice, de la aranjamente de flori la bijuterii, mici opere de artă.

Ca să rezum experiența mea cu Thailanda, o să mai spun doar că, la îmbarcarea în avion, din Bali spre Bangkok, când însoțitoarea de zbor mi-a zâmbit și mi-a urat swadee kaa m-a cuprins un val de bucurie și emoție și m-am simțit acasă.

Thailanda mea este, evident, una a detaliilor fermecătoare şi nu a peisajelor care taie respirația. Știu multe despre bijuteriile ei, dar prea puține despre ea, iar de văzut am văzut și mai puține. Dar nici n-a fost nevoie de așa mult ca să mi se strecoare tiptil, pe sub piele, până mi-a ajuns hăt, la inimă. De unde, e clar, nu mai am cum să o scot.